emanuel iacob

LUI ADRIAN PĂUNESCU

    Şi de va fi să strig în locuri goale,

    Şi de va fi să plâng al tău poem,

    Am să mă-nchin umil Măriei Tale,

    Ca într-un vers pierdut într-un blestem…

Se-nchină cu jale la tine Carpaţii,

Şi codrii pornesc în marş triumfal,

A noastră-i durerea, te plâng astăzi fraţii,

Te plânge cu jale bătrânul Ardeal…

Te plânge Moldova cu Ştefan Preasfântul,

Te plâng şi sihaştrii din patru pereţi,

Te plânge şi Oltul prea trist şi cuvântul,

Şi clopotul plânge uitat la Remeţi…

Cu toţii eram predispuşi la uitare,

Pierduţi pe la cozi, umili şi-ntristaţi,

Uitarăm poetul ce scrie-n spitale,

Uitarăm cu toţii că suntem şi fraţi…

Şi greu ne va fi de-acum înainte,

Să cerem iubire, să cerem blestem,

Prin roua de lacrimi şi râu de cuvinte,

Avem iubire şi totuşi… n-avem !